Harpa in forma de castron, sau "tanbur" a marcat inceputul erei instrumentului cu coarde cunoscut astazi sub numele de chitara. Oamenii preistorici au facut aceste instrumente din carapace de broasca testoasa si au folosit intestine de animale pentru corzi. Muzeul Arheologic din Cairo este casa ultimei chitare vechi, care a apartinut cântaretului egiptean Har-Mose. Acesta a fost facut din lemn de cedru lustruit. In Europa, un instrument numit "oud", a fost adus in Spania de mauri. Europenii au numit acest instrument "lauta", adaugandu-i in acelasi timp freturi si schimbandu-i corpul intr-o forma de para.
Sufixul "tar" a fost plasat dupa numarul de corzi al instrumentului de pe instrument pentru a ilustra numele sau complet. De exemplu, in Persia moderna, "do" este de doi, "se", este de trei, "char", este de patru si "panj" este de cinci, deci, o dotar are doua corzi, un setar are corzi, o chartar are patru corzi si un panjchar/panchtar are cinci corzi.
In Europa renascentista, instrumentul de patru corzi a devenit dominant. Cu toate acestea, aproape de sfârsitul secolului 16 in Italia, instrumentul cu cinci corzi ”guitarra battente” a inceput sa inlocuiasca instrumentul patru corzi si tuningul standard care a ramas pana astazi este A, D, G, B, E pentru primele cinci corzi. Numarul de freturi pe chitara a crescut de asemenea de la opt la zece si chiar doisprezece. Italienii au fost inca o data initiatorii in evolutia finala a chtarei. Ei au modificat chitara cu cinci corzi si au adus-o in forma actuala – chitara cu sase corzi. O chitara incredibil de bogat ornamentate facuta de un om numit Joakim Thielke german (1641 - 1719), a fost modificata in acest fel si a devenit un succes.
Aspectul chitarii clasice moderne, a luat forma sa actuala, atunci când producatorul spaniol Antonio Torres a crescut marimea corpului chitarii si amodificat proportiile intregii chitare in jurul anului 1850. Acest design a imbunatatit drastic sunetul volumul si durabilitatea chitarei..
